Pe 21 februarie 2012, CEDO a publicat decizia in cauza Groza
v. Romania, privind dreptul la instructie a unui copil cu dizabilitati.
Plangerea a fost introdusa de tatal Marcel Groza
in nume propriu, dar privind educatia baiatului sau (“X”), nascut in 1991, si
diagnosticat cu Sindromul Little. In concret, X sufera de o combinatie de
deficiente motorii, respiratorii si mentale usoare. El a urmat timp de trei ani
cursurile unei scoli speciale. Tatal a criticat in mai multe privinte calitatea procesului educativ la aceasta scoala. In principal, el
s-a plans ca personalul nu se ingrijea suficient de copii, iar curicula nu era
adaptata nevoilor specifice ale fiului sau. De asemenea, reclamantul a avut o
relatie dificila cu directorul scolii, care l-a acuzat ca isi abuzeaza sexual
copilul, alegatii declarate ulterior nefondate de catre autoritati. In sfarsit,
participarea efectiva a lui X la cursuri era dificila din cauza multiplelor
sale afectiuni.
Din aceste considerente, reclamantul a decis sa caute
o alta scoala pentru fiul sau. La inceptul lui 2003, el a introdus o cerere
pentru inscrierea lui X la o scoala in acelasi oras care oferea cursuri la
domiciliu. Printr-o decizie datata 30 noiembrie 2004, Comisia pentru protectia
copilului a respins cererea si a recomandat inscrierea lui X intr-o scoala
speciala, in baza unei evaluari complexe si a unui certificat de incadrare in
gradul de handicap grav. Reclamantul a atacat decizia Comisiei in instanta,
accentuand rolul parintilor in educarea copiilor si sustinand ca nevoile speciale
ale fiului sau au fost ignorate. Pe 20 februarie 2005, Tribunalul Cluj a
respins plangerea, validand decizia Comisiei. Inscrierea la scoala speciala a
fost gasita ca fiind justificata dat fiind ca astfel era asigurata socializarea
lui X si tratamentul adecvat pentru problemele sale motorii. Curtea de Apel
Cluj a respins recursul formulat de petent, subliniind ca decizia Comisiei a fost
suficient fundamentata.
Potrivit informatiilor aflate la dispozitia CEDO, reclamantul
a refuzat sa il inscribe pe X la scoala recomandata de autoritati, drept pentru
care intre 2004 si 2009 acesta nu a urmat nici o forma de educatie. In 2009,
la varsta de 19 ani, reclamantul a primit in sfarsit acordul autoritatilor pentru a studia la
domiciliu, astfel incat si-a putut relua studiile. Intre timp,
afectiunile sale motorii s-au inrautatit foarte mult, ingradind in mare masura
posibilitatile sale de deplasare.
Reclamantul s-a plans in principal de incalcarea Conventiei prin prisma Articolului 2 al Protocolului 1 privind dreptul la instruire. CEDO a respins
aceste pretentii ca manifest nefondate si a declarat plangerea inadmisbila.
CEDO a subliniat de la
inceput ca rolul sau nu este de a se substitui autoritatilor nationale. In
speta, autoritatile au considerat ca o scoala speciala ar fi servit cel mai
bine interesul superior al lui X, avand in vedere ca astfel el ar fi beneficiat
de un pachet complex de servicii specializate, si de socializare cu alti copii
de aceeasi varsta. Ma mult decat atat, deciziile autoritatilor au fost
fundamentate in mod corespunzator de o serie de rapoarte de specialitate. Dupa
cum a apreciat Curtea de Apel Cluj, reclamantul nu a reusit sa demonstreze ca
poate asigura conditii similare la domiciliu cu cele de la scoala speciala. In
conditiile in care culpa pentru intreruperea de catre X a educatiei i-a
apartinut exclusiv reclamantului, nu se poate reprosa nimic autorittailor romane,
care au respectat asadar drepul lui X la o educatie “cat de eficienta posibil”.
Hotararea CEDO in acest caz a fost intr-o oarecare masura
previzibila, data fiind atitutdinea sa in mod traditional retinuta in interpretarea
Articolului 2 al Protocolului 1. In special, CEDO a reiterat si cu aceasta
ocazie principiile potrivit carora dreptul in speta, exprimat in mod negativ
(“nimanui nu i se poate refuza dreptul la instruire”), nu este un drept
absolut, fiind susceptibil a fi restrictionat, si se limiteaza la a garanta
accesul la institutiile educatiile existente la un moment dat pe teritoriul
unui stat, si nu la o forma de educatie preferata. In acelasi timp, ar fi fost
suprinzator, mai ales avand in vedere ca, cel mai probabil, reclamantul nu a
beneficiat de reprezentare specializata, ca CEDO sa anuleze deciziile unei
autoritati nationale specializate, validate in urma controlului juridsdictional la nivel
national.
Cu toate acestea, hotararea lasa de dorit in mai multe
privinte, putand fi criticata in principal pentru superficialitate. In acelasi
timp, in mod ingrijorator, CEDO pare a elabora un standard diferentiat sub
articolul 2 in ceea ce priveste persoanele cu dizabilitati, indrituite doar la o
educatie “cat de eficienta posibil”.
In primul rand nu este clar cum poate CEDO pretinde ca
procesul de decizie pe intern a fost ghidat de interesul superior
al copilului, atat timp cat consecinta implicita a deciziilor in speta a fost intreruperea
studiilor de catre X intr-o faza esentiala a dezvoltarii sale personale, cu
consecinte probabil ireversibile. In acelasi timp, invizibilitatea personajului
central al acestei spete, X, atat in procedurile interne cat si in fata CEDO,
unde el nu a avut nici macar calitatea de parte, ridica semne serioase de
intrebare in legatura cu legitimitatea intregului proces. Fara a intra in
teoria Articolului in speta, nu este
clar in ce masura tatal lui X a avut calitate procesuala in aceasta speta, insa
trebuie spus ca CEDO reproduce inca o data atitutdinea paternalista a
autoritatilor fata de persoanele cu dizabilitati, negandu-le dreptul la a-si
exprima preferintele si opiniile si obligatia aferenta a autoritatilor de a tine ont de ele.
In al doilea rand, ar fi fost de dorit ca analiza CEDO sa fi fost
ceva mai aprofundata in special cu privire la calitatea actului de educatie oferit la
scolile speciale, avand in vedere problemele mari cu care se confrunta acest
sector la noi, si respectiv compatibilitatea acestuia cu cerintele Articolului
2. Este de retinut in acest sens ca X a frecventat aceste cursuri pentru o
perioada lunga de timp, si ridicat o serie de obiectii caremeritau o analiza mai serioasa.
In al treilea rand, CEDO a omis inca o data sa ia in
considerare Conventia ONU pentru Drepturile
Persoanelor cu Dizabilitati, in intepretarea prevederilor substantiale ale Conventiei,
ceea ce ar fi putut conduce la un deznodamant diferit in aceasta speta.
Respectiv, pachetul de servicii oferit de stat unei personae cu dizabilitati trebuie
sa unul flexibil, care sa respecte pe cat posibil dorintele acestuia. Este de
retinut ca optiunea scolii speciale a fost justificata in buna masura prin
deziderate ce nu tin strict de procesul educational, respectiv nevoile lui X de
tratament pentru afectiunile sale motorii. Or, aceste servicii ar putea fi separate.
Curtea a omis sa analizee in ce ar fi constat ipoteza invatamantului la
domiciliu, o oferta existenta deja pe piata de studii din Cluj, si masura in
care aceasta posibilitate putea fi corelata cu beneficii furnizate prin lege
persoanelor cu dizabilitati, precum indemnizatii, asistenti personali etc.
