Inca o sansa pierduta - raportul CNCD/IPP pe accesibilitate

A trecut mai bine de o satapmana de la lansarea raportului realizat de CNCD si IPP privind “accesibilizarea spatiului public pentru persoanele cu dizabilitati”. Raportul e parte a unei campanii prefatate de un videoclip despre care am mai scris AICI.

Una din problemele mari cu care m-am confruntat pledand in fata CEDO in cazuri pe accesibilitate a fost tocmai lipsa surselor credibile care sa demonstreze ceea ce stim cu totii – ca mediul fizic la noi in tara nu prea e accesibil. Pe cat sunt de importante analizele independente (vorba vine) pentru a acoperi aceasta lacuna, pe atat sunt de rare. Eu cunosc o singura astfel de cercetare datand din 2006. Prin urmare cred ca e oportun sa fac niste comentarii pe marginea acestui raport, pana cand nu dispare cu totul din atentia publica. Mai vreau sa stabilesc ca sunt o persoana avizata, cu precizarea ca perspectiva mea este cea unui avocat. Lucrez de ani intregi in domeniul dizabilitatii, iar pe accesibilitate in mod special am lucrat in mai multe cazuri importante la CEDO: Farcas v Romania (sedinta publica, decizie 14 septembrie 2010), Gherghina v Romania (trimis la Marea Camera, sedinta publica 12 noiembrie 2014), Elvira Popa v Romania (pe rol), Stoian v Romania (pe rol).

Metodologia raportului, constand in principal in formularea unor cereri sub Legea informatiilor de interes public, nu este de natura a oferi o imagine corecta cu privire gradul real de accesibilizare a institutiilor cu pricina. In primul rand multe institutii vor minti – o fac in mod current, si bunaoara nimic nu le-a impiedicat sa o faca in corespondenta cu CEDO. In al doilea rand este binecunoscut faptul ca institutiile nu cunosc parametrii obligatiilor care le revin prin lege. Problema rampelor construite in bataie de joc e notorie, ele sunt vizibile la tot pasul. Ei bine, cel mai probabil institutiile au raportat aceste rampe ca fiind conforme. In sfarsit, chestionarele folosite sunt simpliste – evaluand de exemplu accesibilitatea mediului fizic doar prin raportare la existenta rampelor. O metodologie mai potrivita a fost folosita in raportul FSD 2006, care a elaborat chestionare incluzand indicatori multipli de accesibilitate, care mai apoi au fost completate la fata locului de echipe de monitori. Sau metodologia raportului recent publicat in Moldova, unde au fost efectuate masuratori complexe la fata locului privind gradul de accesibilizare a unui esantion de cladiri publice. Sunt convins ca aceste monitorizari nu se pot face stand la birou, ci este indispensabil mersul la fata locului, preferabil insotit de o persoana cu dizabilitati,

Autorii raportului nu prea tin seama de natura servicului oferit in cladirea cu pricina. Una e administratia financiara unde intri si stai cinci minute, si alta e ditamai universitatea unde stai patru ani, cu o infrastructura mult mai complexa. Pe de alta parte, concentrarea pe obiective publice izolate e neproductiva, ce conteaza e un lant neintrerupt de servicii accesibilizate, cu alte cuvinte trebuie sa fii in stare sa pleci de acasa, sa urci in metrou, sa traversezi strada, si sa ajungi la universitate unde sa fii in stare sa studiezi cot la cot cu ceilalti studenti. Nu prea ma ajuta in nici un fel faptul ca intersectia x este accesibilizata daca transportul public nu e, si bordurile din zona sunt prea ridicate.

Principala cheie pentru rezolvarea problemei accesibilitatii in opinia mea (sau cel putin una dintre ele), este construirea unui sistem de remedii functional, care sa permita titularilor dreptului sa solicite executarea sa in instanta. Raportul din Moldova mai sus-amintit contine o analiza a sistemului de remedii de acolo, punand punctul pe I:

“nerespectarea normativelor în construcții privind accesibilitatea persoanelor cu dizabilități la infrastructură, chiar dacă prevede răspundere administrativă care se sancționeazăcu amendă, nu este suficientă, deoarece nu împiedică nerespectarea sistematicăa acestor normative, și nici nu obligă la compensarea costurilor legate de înlăturarea deficiențelor în aplicarea normativelor respective în documentația de proiect sau în proiectele de execuție.

Din pacate, raportul CNCD/IPP nu contine o astfel de analiza. In loc suntem serviti cu o enumerare anodina si fara sens a realizarilor CNCD in materie, egale fix cu zero. Interventia CNCD este structurata in doua parti. Prima parte include eternele tabele si scheme detaliind numarul petitiilor primite in functie de criteriul incident si deznodamantul lor. Nu este clar ce semnifica aceste tabele, care sunt copiate mecanic de la un an la altul in in rapoartele CNCD. Sugestia e ca ele ar constitui un indicator al fenomenului discriminarii in Romania. Raportat la numarul total al persoanelor cu dizabilitati din Romania, faptul ca CNCD primeste annual 20-30-40 plangeri (cu obiect neidentificat pentru ca ele nu sunt publicate), inseamna cel mult o incercare de manipulare a realitatii sau de autolegitimare frauduloasa in fata criticilor. A doua parte a analizei, traditionala si ea, este o insiruire fara cap si coada a cazurilor CNCD-ului in care este incident criteriul dizabilitatii. Doar un singur caz din cele unsprezece raportate – cel privind strada nebetonata din Busteni, si ala foarte suspect in lipsa deciziei in sine –priveste tema centrala a raportului – accesibilizarea mediului construit de catre autoritatile publice. Dupa cum am explicat pe scurt aici, CNCD-ul nu considera lipsa accesibilitatii ca fiind o forma de discriminare sanctionabila sub OG 137, din motive de competenta materiala, sau de fond. Mai mult decat atat, ce nu raporteaza CNCD-ul e mult mai interesant decat ce alege sa puna in vitrina, in conditiile in care institutia e complet netransparenta, iar jurisprudenta e haotica: un fel de in fata-i vopsit gardul si in spate leopardul. Pe langa faptul ca prestatia CNCD-ului nu este examinata critic si obiectiv, lipseste cu totul o analiza a eficientei (sau nu) a altor potentiale remedii. Slava domnului, gratie unui grup de persone cu dizabilitati si avocati hotarati, exista acum o jurispudenta relativ usor accesibila si direct relevanta (macar ca e negativa, dar cu invatamintele ei) pentru tematica raportului, atat in instantele interne, inclusiv la cel mai inalt nivel, ICCJ, cat si, iata, la CEDO. Aceasta este inca o lacuna de neinteles a raportului.

Raportul concluzioneaza totusi ca “in Romania mediul public nu este inca accesibil persoanelor cu dizabilitati in cea mai mare parte”.Avand in vedere ca premisele sale metodologice sunt suspecte, dupa cum am aratat mai sus, ma tem ca aceasta concluzie este prea optimista, si nici nu incepe macar sa surprinda dezastrul din Romania si drama personala a zecilor de mii de persone cu dizabilitati care isi rateaza viata din cauza lipsei accesibilitatii. In mod constant, raportul contine afirmatii de tipul “Universitatea din Pitesti asigura maini curente în cladirile sale, precum si un interpret”. Este insa sau nu accesibila universitatea in intregul ei? Eu stiu ca in ansamblul ei nu este, si ma judec pe chestia asta la Marea Camera a CEDO, in cazul Gherghina, si daca nu e, ce rost are sa spui numai ca are maini curente? In ipoteza in care raportul sugereaza ca CNCD-ul este un remediu eficient pentru plangerile pe discriminare, el denatureaza inca o data realitatea. Cam despre asta e vorba in acest raport. Raportul asta nu merge la ONU, dar caciula singuri, sigur ne-am furat-o. Consemnez din pacate (inca) o ocazie ratata.

As avea si alte observatii, dar ma opresc deocamdata aici.