CNCD-ul nu este solutia, ci parte din problema pe care incercam sa o combatem

Zilele acestea un fimulet cu fetele triste si muzica lacrimogena de rigoare cand vine vorba de dizabilitati anunta o noua campanie a CNCD (si a IPP) pe tema accesibilitatii. Mesajul fimuletului: “Accesibilitatea este un drept, nu este un beneficiu”. 

Pe cat de adevarata e aceasta propozitie, pe atat de goala de continut. Accesibilitatea este deja, pe undeva, un drept, nu asta e neaparat problema. Legislatia romaneasca consacra un sistem de obligatii de asigurare a accesibilizarii inca din 1999, prin OG 102, si poate de si mai inainte. In timp ce proclama grandios ca “accesibilitatea este … un factor esential de exercitare a drepturilor … persoanelor cu handicap in societate”, legea actuala (448/2006) a diluat in acelasi timp in mod decisiv termenii OG 102, lasand obligatia de accesibilizare la cheremul constructorilor si altor furnizori de servicii. In fine, legea mai treaca mearga. Cumva contra intuitiv, problemele reale nici macar nu tin neaparat de bani, ci rezida, intre altele, in:

•        -  lipsa unui mecanism coerent si eficient de monitorizare si implementare a obligatiilor de lege;
•           lipsa implicarii sistematice a persoanelor cu dizabilitati in executarea acestor obligatii;
•     lipsa coordonarii intre furnizorii de servicii publice pentru a realiza un lant neintrerupt de facilitati accesibile;
•        lipsa unui sistem functional de remedii la dispozitia victimelor pentru a solicita implementarea legii, inclusiv o legislatie anti-discriminare ineficienta si un organism de implementare ipocrit si incompetent (vezi demonstratia mai jos)…si altele

Ori acest spot pastreaza lucrurile in zona convenabila a principiilor lipsite de substanta si de angajament.

Pe de alta parte, tin sa subliniez dublul standard promovat de cncd atunci cand se raporteaza la obligatia in cauza. Cui declara ritos cncd-ul ca accesibilitatea este un drept? Structurilor statului, normal, principalul debitor al obligatiei. Stati putin, dar cncd-ul nu e structura a statului? Si a propos, cncd-ul nu are nici un rol in a monitoriza implementarea legii 448 zisa a drepturilor persoanelor cu handicap? Bat saua sa priceapa calul, si revin la enuntul din lege: “accesibilitate este … un factor esential de exercitare a drepturilor … persoanelor cu handicap in societate”. Nu un factor intre alti factori, ci unul esential. Per a contrario, fara accesibilitate nu ai acces la drepturi. Un exemplu mai clar de discriminare nici nu exista, o spune legea explicit. Nu e nici o filosofie, buna credinta si minte-n cap sa existe.

Si CNCD-ul ce spune? Pai conform asteptarilor, pusi in fata unor victime in carne si oase, care recurg la ei in disperare de cauza si in ultima instanta, CNCD-ul o da cotita. Decizia 260/2011 este un exemplu de interpretare stramba si contradictorie a legii. Intre alte capete de cerere, petentul, un copil in scaun rulant, s-a plans de lipsa de accesibilitate a infrastructurii stradale. CNCD-ul s-a declarat necompetent: pentru ca “nu este o problema de acces la servicii ci de un drept incalcat prevazut de Legea 448, sanctionarea caruia intra in cometenta DGPPH”. Pe de alta parte, un alt capat de plangere, in acelasi caz, priveste lipsa de accesibilitate a unei institutii publice care furnizeaza servicii educationale. CNCD-ul confirma lipsa accesibilitatii, dar o scalda – ar fi discriminare, dar e dintr-aia benigna, fara sanctiune. De ce? pentru ca nu e “refuz efectiv” in sensul Art 11 al OG 137, petentul fusese inscris la cursuri, e nesansa lui ca nu poate intra in cladire. Fara sanctiune administrativa, parata e doar urecheata parinteste cu o recomandare. (In paranteza fie spus, cu acest caz si altele ne vedem la CEDO, inclusiv pe accesibilitate, si inclusiv din alea vazute de cncd - si sa vezi acolo distractie.)

Clipul asta ilustreaza de minune ambiguitatea cultivata si asumata de CNCD. Pe de o parte face propaganda in sprijinul victimelor, fluturand stindardul minoritarilor la televizor si in ziare, pe de alta parte cand ii parvin cazuri concrete de discriminare le respinge fara menajamente, recurgand la trucuri jenante. La pride parade reprezenantii CNCD sunt in primul rand, la serviciu ii tin in brate pe homofobi ca Puiu Hasotti si altii ca el. Cu o mana ii sanctioneaza pe discriminatori, cu alta ii apara la instanta si la cedo, blamand vicitmele. Cum nu s-a schimbat nimic in cinspe ani, puteti fi siguri ca nu se va schimba nimic nici peste zece, doua zeci sau o suta de ani cu gasca actuala de la CNCD. CNCD-ul a fost asimilat de stat in intregime, transformandu-se din tratament impotriva discriminarii in simptom al bolii insisi. Este un cal troian instrumentat pentru a atrage si neutraliza orice contestatie la adresa status-quo-ului. Fiind insasi radacina raului cu care ne luptam, CNCD-ul trebuie contestat cu putere, reformat radical, sau in ultima instanta, desfiintat pentru a reincepe de la zero.

In fine, revenind la clipul buclucas – e parte a unei campanii de “constientizare”, anuntata cu surle si trambite pe pagina web a CNCD, care marseaza triumfator pe noua limba de lemn a luptei antidiscriminare:

“Constituindu-se intr-unul dintre cele mai numeroase grupuri din categoria persoanelor cu dizabilitati din Romania, persoanele cu dizabilitati locomotorii se confrunta cu situatii frecvente de discriminare sau excludere, avand în vedere lipsa mijloacelor și amenajarilor corespunzatoare pentru accesul in cladiri, la facilitati si servicii publice precum institutii, spitale, transport in comun, taximetre etc.” (sublinierea mea).

Aceste situatii sunt atat de frecvente incat in cinspe ani de existenta CNCD-ului a sanctionat o singura data o autoritate publica in contextul lipsei de accesibilitate a infrastructurii fizice. Si in legatura cu decizia aia singura am rezerve – am aflat de ea din raportul abia lansat in cadrul campaniei mai sus-amintite, si astept sa imi parvina textul ei sa vad ce si cum. Acestea fiind spuse: voua, CNCD-ului, chiar nu va este rusine?

PS 1: A propos, poate cineva sa imi spuna daca sediul CNCD este accesibil cf. standardelor in vigoare?

PS 2: Tocmai am aflat ca sediul CNCD NU este accesibil persoanelor cu dizabilitati. 

Comentariu hotarare CEDO transgender H. v. Finlanda

Recent am publicat un comentariu asupra hotararii CEDO H. v. Finlanda, privind compatibilitatea legislatiei din acea tara care obliga persoanele trans care doresc sa-si schimbe documentele sa divorteze mai intai. Comentariul este publicat pe blogul Prof. Paul Johnson de la Universitatea York, Marea Britanie, ECHR Sexual Orientation Blog.

H. v Finland: transgender persons as collateral victims of prejudice against same-sex marriage

That the European Court of Human Rights’ judgment in the case H. v. Finland delivered on 13 November 2012 passed almost unnoticed, is symptomatic of the fact that the widespread discrimination and human rights abuse that transgender persons suffer from remain largely ignored or neglected. Uniquely, such abuse is institutionalised in the form of legislation on the legal recognition of gender identity that includes harsh and extraordinary requirements such as compulsory divorce (as exemplified by this case), forced genital surgery and other medical treatment, and sterilisation. Although the Christine Goodwin v. the United Kingdom judgment represented a breakthrough for transgender rights in that it legitimised the act of crossing across the gender divide, it also stymied any further progress by explicitly allowing states discretion to regulate the process of legal gender recognition, including by imposing the requirements mentioned above. H. v. Finland is one of the Court’s first attempts at grappling with the issue of the compatibility of requirements attached to legal gender recognition with the European Convention on Human Rights. On this occasion, the Court committed some manifest errors, mainly as a consequence of misconstruing H. as a case about same-sex marriage. The Court almost completely ignored the applicant’s family rights claims although they qualify for heightened protection under the Convention. In addition, the Court offered a contradictory interpretation of Article 12 concerning the right to marry, which, it decided, applied and did not apply to the case at the same time. The Court would be well advised to accept the request pending before it that the case be referred to its Grand Chamber, before such an erroneous interpretation of the law becomes too entrenched.

The judgment 

The applicant is a transgender woman. She was assigned the male sex at birth, but in 2006 she was diagnosed with gender identity disorder. She underwent gender reassignment surgery and started living as a woman. The applicant has been happily married to her wife since 1996, with whom she had a child. Although the applicant was able to change her first name to a female name, her personal documents continue to identify her as male. The applicant filed a request to have this information changed in order to reflect her self-identified gender identity as a woman. Domestic courts in Finland rejected her request invoking legislation that made legal gender recognition of a married person contingent on them first obtaining a divorce. 

The applicant turned to the European Court of Human Rights, arguing that the compulsory divorce requirement in Finnish law was in breach of her rights under the Convention. On 13 November 2012 the Court declared the complaint admissible, but rejected it on the merits. In doing so, the Court relied heavily on its judgment in the same-sex marriage case Schalk and Kopf v. Austria. In that judgment, the Court rejected the applicants’ marriage claim on the basis that Article 12 defined marriage as a union between a man and a woman, and, in addition, allowed States discretion to regulate the issue. 

Under Article 8, the Court balanced the applicant’s right to legal gender recognition against the State’s interest to protect the traditional institution of marriage. In addition to relying on Article 12 as discussed above, the Court stated that it was essentially up to the applicant to make the choice between her marriage and legal gender recognition. In this context, the Court attached weight to the fact that the applicant had the possibility under Finnish law to turn his marriage ex lege into a same-sex registered partnership that offered similar benefits to marriage. The Court summarily rejected the applicants’ additional claims. In particular, the Court ruled that Article 12 was not applicable to the case since it only concerned the time when marriage was concluded, whereas nothing prevented the applicant from getting married in the first place. 

Comments 

As opposed to previous jurisprudence, on this occasion the Court did not fall back on the margin of appreciation doctrine, but instead engaged in a proportionality analysis on the substance of the case. Even so, in my opinion the Court made some manifest errors. Mainly, the Court construed H. v. Finland as a case concerning same-sex marriage, and consequently applied its precedent in Schalk and Kopf v. Austria to deny the applicant’s claims. However, H. v. Finland concerns primarily the applicant’s quest to live according to her self-identified gender identity, with same-sex marriage being an incidental and undesired outcome. By construing the case in this manner, the Court mistakenly relied on the broad consensus against same-sex marriage in Europe, as per the Schalk and Kopf ruling. Thus, the Court ignored the situation in many European countries which ban same-sex marriage, but which do not at the same time make legal gender recognition contingent on the divorce of the person concerned. Seen through this lens, the relevant consensus changes, to the extent that it actually favours the applicant – according to a 2012 ILGA Europe survey, 24 countries do not require married transgender persons to divorce upon obtaining legal gender recognition (including the six countries that allow same-sex marriage), as opposed to 22 countries that do, with the situation in one country being divided. Germany and Austria stand out among these countries as legal change there occurred as a result of authoritative apex court judgments (the Constitutional Court and the Supreme Court respectively). The situation in these countries fundamentally undermines the Court’s assumption that compulsory divorce legislation is a proportionate means for securing the objective of protecting the traditional institution of marriage as a union between a man and a woman. 

The Court largely ignored the implications of compulsory divorce regulations in Finland for the applicant’s marriage and family life, which it did not include in the balancing exercise undertaken under Article 8 of the Convention. Admittedly, in Finland registered partnership is comparable to marriage in terms of the legal benefits offered. However, as the Court itself had emphasized on countless occasions when it was occupied to justify its special status, marriage has social and symbolic connotations that cannot easily be dismissed. This case reveals tensions in the Court’s jurisprudence more broadly, since on the one hand the Court emphasizes the importance of marriage justifying enhanced protection, and yet on the other it trivializes its significance in order to justify why some people (like the applicant) should be deprived of it. In addition, the Court has not considered in any detail the consequences of prolonged uncertainty and of the eventual dissolution of marriage on the applicant’s wife and minor daughter. What matters more though is that, as opposed to the applicants in Schalk and Kopf who demanded recognition of a presumptive right to get married, the applicant in this case benefited from an acquired right, which has to be protected in the interest of legal certainty, which the Court recognized elsewhere as a “an underlying value of the Convention” (Fabris v. France[GC], §66).

This case touches on another grey area in the Court’s case-law, namely that of the material scope of Article 12 and of its relationship with Article 8. As noted above, the Court held that Article 12 was not applicable to this case (§53), although adjudication under this heading could have been a viable alternative to Article 8 insofar as the applicant’s family rights claim was concerned. The Court’s approach is manifestly inconsistent, as it decided that Article 12 applied and did not apply to this case at the same time. On the one hand the Court relied on the strictures of Article 12 (marriage between man and woman, state discretion) to deny the applicant’s claims under Articles 8 and 12, on the other hand it declared Article 12 inapplicable, because it only concerned the foundational act of marriage and not married life as such. In my view, a consistent and logical interpretation of Article 12 left two possibilities to the Court. Either the Court could opt for a narrow interpretation of Article 12 as applying strictly to the foundational act of marriage. In this scenario Article 12 would not be an obstacle to recognising the continued validity of the applicant’s marriage subsequently to her legal gender recognition, as at the time when they got married the applicant and her spouse were a different sex couple. Or, the Court could interpret Article 12 more broadly to apply to married life in general and in particular to any interference resulting in the termination of marriage as exemplified by this case. In this scenario the Court would have to examine whether legislation compelling the applicant to divorce injures the “very substance of the right” to marry in line with its previous jurisprudence.

Campeanu v Romania la Marea Camera a CEDO: Introducere

De curand am primit vestea ca dosarul Centrul pentru Resurse Juridice in numele lui Valentin Campeanu v. Romania a fost trimis la Marea Camera a CEDO. Pe scurt, acest caz povesteste moartea lui Valentin Campeanu, un tanar institutionalizat, cu deficit de invatare, seropozitiv si abandonat de rude. Plangerea la Curte acopera ultimele luni din viata lui Campeanu, perioada in care a fost transferat intre diferite institutii de protectie sociala din Judetul Dolj care au refuzat sa-si asume responabilitatea ingrijirii sale, pentru ca in final a muri in conditii disperate la Spitalul Psihiatric Poiana Mare, de trista notorietate. 

Doar cauzele foarte importante ajung la Marea Camera: o Camera se desesizeaza in favoarea Marii Camere atunci cand cererea ridica "o problema grava pentru interpretarea Convenitiei sau a Protocoalelor sale" sau daca "solutionarea unei cauze poate conduce la o contradictie cu o hotarare pronuntata anterior de Curte".

Conform fisei de tara privind Romania realizata de CEDO, acesta este cea de-a cincea cauza impotriva Romaniei care ajunge la Marea Camera dupa Brumarescu (1999), Cumpana si Mazare (2004), Creanga (2012) si Sindicatul Pastorul cel Bun (pe rol), in aproape 20 de ani de cand s-a ratificat Conventia. Campeanu este una din putinele cauze privind drepturile persoanelor cu dizabilitati care ajunge la Marea Camera. Eu cel putin stiu doar de Stanev v Bulgaria, privind punerea sub interdictie si institutionalizarea unui barbat diagnosticat cu schizofrenie. 

Un alt indiciu privind importanta cauzei este oferit de numarul mare de intervenienti in procedura in fata Camerei. Mai ales il am in vedere pe Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei care si-a exercitat pentru prima si singura data pana acum dreptul de a interveni pe care l-a castigat in urma intrarii in vigoare a Protocolului 14 in 2008. Pe langa comisar, au mai intervenit Human Rights Watch, Centru Euroregional pentru Politici Publice, Comitetul Helsinki Bulgar si Mental Disability Advocoacy Centre. Toate aceste documente sunt disponibile aici. 

Prin urmare, hotararea in cauza Campeanu este relevanta atat pentru Romania, dar si pentru regiunea Consiliului Europei in intregul ei. Una din mizele principale ale cazului este de ordin procedural - respectiv daca si in ce conditii poate o organizatie guvernamentala reprezenta o persoana in justitie fara mandat expres din partea acesteia. Pozitia traditionala a Curtii este ca doar rudele decedatului pot introduce o actiune in justitie vizand circumstantele decesului. In cauza noastra, avem de a face cu o persoana cu deficit de invatare care a fost institutionalizata toata viata, abandonat la nastere, si fara alt reprezentant legal, si deci prin urmare conditia restrictiva impusa de Curte nu poate fi indeplinita. O hotarare prin care Curtea ar recunoaste calitatea procesuala - in circumstante limitate - a ong-urilor de a reprezenta fara mandat expres anumite categorii de persoane in temeiul situatiei dificile in care se afla (persoane institutionalizate, dar si, spre exemplu, persoane detinute 'incomunicado', alte persoane fara rude decedate in situatii suspecte, persoane expulzate si cu care nu se poate pastra legatura etc etc), in baza interesului public, ar reprezenta un pas mare pentru protectia drepturilor omului in Europa. 

In mod tragic, Valentin Campeanu reuneste in persoana sa trasaturile unor grupuri greu incercate in perioada comunismului si in "tranzitia" spre democratie: copiii orfani, cei seropozitivi si persoanele cu dizabilitati din institutii. Dezbaterile prilejuite de procedurile in fata Marii Camere ofera societatii romanesti inca o oportunitate de a-si confrunta demonii, si implicit de a raspunde intrebarii fundamentale daca acum ne putem privi in oglinda cu constiinta impacata (raspund deja: nu). Din punct de vedere conventional, Marea Camera are de rezolvat chestiuni importante precum caracterul obligatiilor ce le revin statelor in ceea ce priveste protectia persoanelor cu deficit intelectual in institutii, accesul lor la justitie, raspunderea pentru falimentul generalizat al sistemului de ingrijire al persoanenelor cu dizabilitati, remediile aplicabile in asemenea situatii etc. O lista grea...sper ca instanta sa aprofundeze macar o parte din aceste chestiuni. 

In perioada care urmeaza, pana la sedinta publica in fata Marii Camere (a carei data urmeaza a fi stabilita) voi incerca sa scriu o serie de postari care nu se vor limita - inevitabil - la partea juridica a cazului - ci vor incerca sa il plaseze intr-un context istoric si cultural mai larg (de genul: o comparatie intre Valentin Campeanu si Irina Cornici, protagonista filmului Dupa dealuri inspirat, si el, din fapte reale?). Asta e planul, sper sa am timpul si inspiratia de a-l realiza. 

Contributie la European Yearbook of Disability Law

Recent a aparut vol. 3 al European Yearbook of Disability Law, o publicatie anuala care prezinta in detaliu cele mai importante noutati din dreptul european cu privire la persoanele cu dizabilitati. Contributia mea la aceasta editie este capitolul referitor la Consiliul Europei, care include o descriere generala a structurii institutionale a Consiliului, comentarii critice ale celor mai importante hotarari ale CEDO in anul precedent privind persoanele cu dizabilitati, sumare ale pasajelor relevante din rapoartele de tara ale CPT, precum si activitatea  altor organisme ale Consiliului in domeniu.

Cauza Groza v. Romania privind scolarizarea unui copil cu dizabilitati – sumar si comentariu

Pe 21 februarie 2012, CEDO a publicat decizia in cauza Groza v. Romania, privind dreptul la instructie a unui copil cu dizabilitati.

Plangerea a fost introdusa de tatal Marcel Groza in nume propriu, dar privind educatia baiatului sau (“X”), nascut in 1991, si diagnosticat cu Sindromul Little. In concret, X sufera de o combinatie de deficiente motorii, respiratorii si mentale usoare. El a urmat timp de trei ani cursurile unei scoli speciale. Tatal a criticat in mai multe privinte calitatea procesului educativ la aceasta scoala. In principal, el s-a plans ca personalul nu se ingrijea suficient de copii, iar curicula nu era adaptata nevoilor specifice ale fiului sau. De asemenea, reclamantul a avut o relatie dificila cu directorul scolii, care l-a acuzat ca isi abuzeaza sexual copilul, alegatii declarate ulterior nefondate de catre autoritati. In sfarsit, participarea efectiva a lui X la cursuri era dificila din cauza multiplelor sale afectiuni.

Din aceste considerente, reclamantul a decis sa caute o alta scoala pentru fiul sau. La inceptul lui 2003, el a introdus o cerere pentru inscrierea lui X la o scoala in acelasi oras care oferea cursuri la domiciliu. Printr-o decizie datata 30 noiembrie 2004, Comisia pentru protectia copilului a respins cererea si a recomandat inscrierea lui X intr-o scoala speciala, in baza unei evaluari complexe si a unui certificat de incadrare in gradul de handicap grav. Reclamantul a atacat decizia Comisiei in instanta, accentuand rolul parintilor in educarea copiilor si sustinand ca nevoile speciale ale fiului sau au fost ignorate. Pe 20 februarie 2005, Tribunalul Cluj a respins plangerea, validand decizia Comisiei. Inscrierea la scoala speciala a fost gasita ca fiind justificata dat fiind ca astfel era asigurata socializarea lui X si tratamentul adecvat pentru problemele sale motorii. Curtea de Apel Cluj a respins recursul formulat de petent, subliniind ca decizia Comisiei a fost suficient fundamentata.

Potrivit informatiilor aflate la dispozitia CEDO, reclamantul a refuzat sa il inscribe pe X la scoala recomandata de autoritati, drept pentru care intre 2004 si 2009 acesta nu a urmat nici o forma de educatie. In 2009, la varsta de 19 ani, reclamantul a primit in sfarsit acordul autoritatilor pentru a studia la domiciliu, astfel incat si-a putut relua studiile. Intre timp, afectiunile sale motorii s-au inrautatit foarte mult, ingradind in mare masura posibilitatile sale de deplasare.

Reclamantul s-a plans in principal de incalcarea Conventiei prin prisma Articolului 2 al Protocolului 1 privind dreptul la instruire. CEDO a respins aceste pretentii ca manifest nefondate si a declarat plangerea inadmisbila.

CEDO a subliniat de la inceput ca rolul sau nu este de a se substitui autoritatilor nationale. In speta, autoritatile au considerat ca o scoala speciala ar fi servit cel mai bine interesul superior al lui X, avand in vedere ca astfel el ar fi beneficiat de un pachet complex de servicii specializate, si de socializare cu alti copii de aceeasi varsta. Ma mult decat atat, deciziile autoritatilor au fost fundamentate in mod corespunzator de o serie de rapoarte de specialitate. Dupa cum a apreciat Curtea de Apel Cluj, reclamantul nu a reusit sa demonstreze ca poate asigura conditii similare la domiciliu cu cele de la scoala speciala. In conditiile in care culpa pentru intreruperea de catre X a educatiei i-a apartinut exclusiv reclamantului, nu se poate reprosa nimic autorittailor romane, care au respectat asadar drepul lui X la o educatie “cat de eficienta posibil”.

Hotararea CEDO in acest caz a fost intr-o oarecare masura previzibila, data fiind atitutdinea sa in mod traditional retinuta in interpretarea Articolului 2 al Protocolului 1. In special, CEDO a reiterat si cu aceasta ocazie principiile potrivit carora dreptul in speta, exprimat in mod negativ (“nimanui nu i se poate refuza dreptul la instruire”), nu este un drept absolut, fiind susceptibil a fi restrictionat, si se limiteaza la a garanta accesul la institutiile educatiile existente la un moment dat pe teritoriul unui stat, si nu la o forma de educatie preferata. In acelasi timp, ar fi fost suprinzator, mai ales avand in vedere ca, cel mai probabil, reclamantul nu a beneficiat de reprezentare specializata, ca CEDO sa anuleze deciziile unei autoritati nationale specializate, validate in urma controlului juridsdictional la nivel national.

Cu toate acestea, hotararea lasa de dorit in mai multe privinte, putand fi criticata in principal pentru superficialitate. In acelasi timp, in mod ingrijorator, CEDO pare a elabora un standard diferentiat sub articolul 2 in ceea ce priveste persoanele cu dizabilitati, indrituite doar la o educatie “cat de eficienta posibil”.

In primul rand nu este clar cum poate CEDO pretinde ca procesul de decizie pe intern a fost ghidat de interesul superior al copilului, atat timp cat consecinta implicita a deciziilor in speta a fost intreruperea studiilor de catre X intr-o faza esentiala a dezvoltarii sale personale, cu consecinte probabil ireversibile. In acelasi timp, invizibilitatea personajului central al acestei spete, X, atat in procedurile interne cat si in fata CEDO, unde el nu a avut nici macar calitatea de parte, ridica semne serioase de intrebare in legatura cu legitimitatea intregului proces. Fara a intra in teoria Articolului in speta,  nu este clar in ce masura tatal lui X a avut calitate procesuala in aceasta speta, insa trebuie spus ca CEDO  reproduce inca o data atitutdinea paternalista a autoritatilor fata de persoanele cu dizabilitati, negandu-le dreptul la a-si exprima preferintele si opiniile si obligatia aferenta a autoritatilor de a tine ont de ele.

In al doilea rand, ar fi fost de dorit ca analiza CEDO sa fi fost ceva mai aprofundata in special cu privire la calitatea actului de educatie oferit la scolile speciale, avand in vedere problemele mari cu care se confrunta acest sector la noi, si respectiv compatibilitatea acestuia cu cerintele Articolului 2. Este de retinut in acest sens ca X a frecventat aceste cursuri pentru o perioada lunga de timp, si ridicat o serie de obiectii caremeritau o analiza mai serioasa.

In al treilea rand, CEDO a omis inca o data sa ia in considerare Conventia ONU pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilitati, in intepretarea prevederilor substantiale ale Conventiei, ceea ce ar fi putut conduce la un deznodamant diferit in aceasta speta. Respectiv, pachetul de servicii oferit de stat unei personae cu dizabilitati trebuie sa unul flexibil, care sa respecte pe cat posibil dorintele acestuia. Este de retinut ca optiunea scolii speciale a fost justificata in buna masura prin deziderate ce nu tin strict de procesul educational, respectiv nevoile lui X de tratament pentru afectiunile sale motorii. Or, aceste servicii ar putea fi separate. Curtea a omis sa analizee in ce ar fi constat ipoteza invatamantului la domiciliu, o oferta existenta deja pe piata de studii din Cluj, si masura in care aceasta posibilitate putea fi corelata cu beneficii furnizate prin lege persoanelor cu dizabilitati, precum indemnizatii, asistenti personali etc.

Cazul Campeanu inclus in raportul anual al Amnesty International pe 2012

Dosarul la care lucrez de cativa ani impreuna cu colegii de la CRJ, Valentin Campeanu v Romania, pendinte la CEDO, a fost inclus in raportul anual pe 2012 al Amnesty International privind starea drepturilor omului in lume. Acesta este paragraful relevant:

In June, the European Court of Human Rights asked the Romanian government to submit information on the case of Valentin Câmpeanu, an HIV-positive Romani man with mental illness who died in 2004 at the Poiana Mare Psychiatric Hospital. The official investigation into the circumstances of his death was allegedly marked by procedural irregularities. It did not result in any charges against staff from the institutions where he was kept during the last months of his life. The case was brought to the Court by NGOs, the Centre for Legal Resources and INTERIGHTS, who asked the Court to adapt its admissibility criteria so as to allow NGOs to bring cases on behalf of a person with disabilities, even in the absence of specific authorization. The NGOs argued that inappropriate care and living conditions at the psychiatric hospital directly contributed to Valentin Câmpeanu’s death.

Cauza Parascineti v Romania (13 martie 2012) - sumar si comentariu

Pe 13 martie 2012, CEDO s-a pronuntat in cauza Parascineti v Romania, privind conditiile de trai si tratament la sectia psihiatrica a Spitalului Municipal Sighetul Marmatiei (SSM).

Pe 2 iunie 1995 reclamantul s-a internat la sectia de endocrinologie a Spitalului Judetean Baia Mare de unde, pe 5 iulie, a fost transferat de urgenta la sectia de psihiatrie a SSM. Reclamantul a fost externat dupa o saptamana, pe 13 iulie 2005.  Situatia de fapt, in special cu privire la perioada sederii la Sighetul Marmatiei, este disputata intre parti. In orice caz, SSM nu a fost in masura sa prezinte Curtii nici un fel de documentatie medicala privind perioada internarii reclamantului acolo. In lipsa unei documentatii adecvate, mai multe diagnostice au fost vehiculate in cursul procedurii in fata Curtii, respectiv psihoza acuta, agitatie psihomotorie pe fondul consumului de alcool si a unei personalitati instabile, psihopatie acuta sau dispomanie (=alcoolism). Guvernul sustine ca internarea de urgenta a reclamantului a survenit in urmarea incalcarii de catre acesta a regulilor de ordine interioara la Baia Mare, pe fondul consumului de alcool. Reclamantul sustine ca tranferul a fost prilejuit de un conflict cu personalul medical de la Endocrinologie, legat de oportunitatea administrarii unei injectii, negand faptul ca ar fi consumat bauturi alcoolice. Reclamantul sustine ca a fost condus la spital de reprezentanti ai Politiei. In orice caz, Guvernul sustine ca baza legala a masurii internarii ar fi fost Art. 44-45 ale Legii 487/2002 privind sanatatea mintala care reglementeaza procedura internarii nevoluntare, in baza dispozitiei medicului psihiatru de serviciu. Nici un document nu a fost prezentat Curtii pentru a demonstra aceasta imprejurare.

Conform reclamantului, conditiile de cazare si tratament la SSM au fost foarte proaste. El a acuzat in special supraglomerarea sectiei, faptul ca a trebuit sa imparta un pot cu alte doua persoane, accesul restrictionat la baie/dus si la apa calda, la exercitiul in aer liber, mirosurile pestilentiale in baie si in saloane, epidemiile intra-spitalicesti de paduchi si scabie. Spitalul nu a negat aceste acuzatii in fata Curtii, nefiind in masura sa prezinte nici un act cu privire la situatia existenta la epoca faptelor. In mod crucial, alegatiile recurentului au fost coroborate de un raport al Centrului pentru Resurse Juridice (CRJ), care a vizitat spitalul in 2009 si care a constatat cu aceasta ocazie aceleasi conditii precare.

Dupa externarea sa pe 13 iulie, reclamantul a facut mai multe demersuri vizand cele de mai sus, sub forma mai multor scrisori adresate autoritatilor publice, si a unei cereri adresate Tribunalului Maramures in baza Legii 544/2001 privind accesul la informatiile publice. Reclamantul a formulat si o plangere penala impotriva agentilor de politie care l-au condus la spital, precum si personalului medical de acolo, respinsa printr-o decizie de NUP impotriva careia nu a mai fost formulata nici o plangere.

Analiza Curtii se centreaza pe pretentiile reclamntului privind conditiile de trai la SSM, analizate din prisma Articolului 3 (interdictia tratamentelor inhumane si degradante). Curtea  a reamintit in acest context principii bine stabilite in jurisprudenta sa privind responsabilitatea sporita a statelor fata de detinuti (situatie la care sunt asimilati pacientii internati nevoluntar in spitale psihiatrice) si vulnerabilitatea accentuata a acestora. Curtea a considerat sustinerile reclamantului ca fiind dovedite. Conditii de trai si de tratament precum cele de la SSM ar fi neadecvate pentru orice persoana privata de libertate, dar cu atat mai mult in cazul persoanelor internate nevoluntar pe motiv de boala psihica, ‘care au nevoie nu doar de tratament specializat ci si de standarde minimale de igiena’ (53). In acest sens, perioada relativ scurta de spitalizare in acest caz nu este este de natura a schimba verdictul Curtii, avand in vedere precedente relevante in cauze similare. Prin urmare, Curtea a concluzionat ca a existat o incalcare a Articolului 3.

Reclamantul a mai formulat un capat de cerere cu privire la o pretinsa incalcare a Articolului 5(1)e (dreptul la libertate), respinsa insa de Curte pentru neepuizarea cailor domestic de atac. Decizia Curtii sub acest aspect este intrucatva criticabila, din mai multe motive. Curtea ar fi putut tine seama de numeroasele rapoarte publicate de organizatii neguvernamentale internationale si nationale care in mod repetat au documentat nerespectarea flagranta de catre autoritati a dispozitiilor Legii 544/2001, precum si de lipsa oricarei documentatii privind internarea nevoluntara a reclamantului, tradand caracterul ei abuziv. In acelasi sens, se putea tine cont de vulnerabilitatea pacientilor psihiatrici in general, si a reclamantului in special, de lipsa la epoca faptelor a normelor de aplicare a Legii 544, motiv invocat frecvent de autoritatile spitalicesti ca pretext pentru ignorarea cerintelor Legii in cauza, precum si de omisiunea (tipica de altfel) a organelor de cercetare penala de a investiga din prooprie initiative circumstantele internarii reclamantului la SSM . E adevarat pe de alta parte ca reclamantul nu a fost internat foarte mult timp, si ca a reusit sa intreprinda o serie de demersuri in justitie, insuficiente insa din perspectiva Curtii, fara insa a beneficia de asistenta juridica.

Curtea a acordat reclamantului 3000 Euro cu titlul de daune morale si 300 de Euro cu titlul de cheltuieli.

Cauza Parscineti v Romania este prima cauza in care Romania a fost condamnata pentru conditiile extrem de precare din spitalele sale psihiatrice. Sistemul sanatatii mintale in Romania ramane in mare nereformat in ciuda scandalurilor repetate in ultimii 20 de ani, cu ecouri internationale, precum cel privind mortile in serie de la Spitalul Psihiatric Poiana Mare din anii 2000, a promisiunilor autoritatilor si a numeroaselor avertismente primite de la diverse organisme internationale. Din pacate aceasta hotarare lasa un gust amar, in special datorita lipsei disponibilitatii Curtii de a cerceta cu mai multa empatie plangerea reclamantului, in special cu privire la imprejurarile internarii la SSM, ce pare a fi fost caracterizata de abuzuri grosiere a autoritatilor implicate. In orice caz, cauza Parascineti v Romania este un adaos la jurispudenta deja consistenta impotriva Romaniei privind abuzurile din spitalele psihiatrice din Romania, si impotriva persoanelor cu dizabilitati in general.