New publication on disability and access to justice

I am honoured to have an article published in the Routledge Handbook of Disability Law and Human Rights, along with contributions from other well-known academics specialising in disability rights, finally out now.

Constantin Cojocariu - Hit and Miss: Procedural Accommodations Ensuring the Effective Access of People with Mental Disabilities to the European Court of Human Rights

Here is the introduction of the article: 

Persons with mental disabilities in Eastern Europe suffer from high and well-documented rates of discrimination and abuse, which are often embedded in the law. Phenomena such as large-scale institutionalization or denial of legal capacity are frequently described as benevolent measures aimed at ensuring the welfare of those concerned. The advent of the UN Convention on the Rights of Persons with Disabilities (hereinafter referred to as the ‘CRPD’), widely ratified across Europe, highlighted these structural inequities and framed them as violations of basic human rights. The European Court of Human Rights (“hereinafter referred to as ‘the Court’), as the preeminent regional mechanism for human rights protection, would appear to hold great potential for those seeking to challenge the status quo and achieve systemic change. However, its output on disability rights to date has been quite limited and rather disappointing. The physical, social and economic barriers that hinder access to justice at all levels of the judicial system may at least partially explain this dearth of jurisprudence. At the same time, many disability cases that do reach the Court are dismissed on admissibility grounds, revealing a lack of comprehension on the part of the Strasbourg judges of the specificity of disability rights claims, or result in judgments that often replicate and legitimize the oppressive narratives and structural discrimination that are prevalent at the national level. A close inspection of the Court’s jurisprudence reveals how procedural devices such as “standing”, “material scope”, “legal representation”, “margin of appreciation”, “exhaustion of domestic remedies” have been used to render disability claims non-justiciable under the European Convention on Human Rights (hereinafter “the Convention”).  

This article examines recent jurisprudential developments on disability rights in an attempt to decipher whether disabled people benefit from “practical and effective” access to the Court. The relevant reference point is Article 13 of the CRPD on access to justice, which requires States Parties to “ensure effective access to justice for persons with disabilities on an equal basis with others, including through the provision of procedural […] accommodations, in order to facilitate their effective role […] in all legal proceedings.” For its part, the Court has also emphasized that “special procedural safeguards may prove called for in order to protect the interests of persons who, on account of their mental disabilities, are not fully capable of acting for themselves.” This article offers a practitioner’s perspective, based on the author’s ten-year experience of litigating high profile disability cases before the Court.

The first part of the article examines the concept of  “de facto representation” introduced for the first time recently in the case Câmpeanu v. Romania, and its potential implications for proxies seeking to introduce complaints on behalf of people with disabilities suffering from abuse, lacking relatives or other guardians and who are unable to instruct a lawyer. The second part of the article explores the manner in which the Court deals with disabled applicants unable to secure adequate legal representation. The Court’s practice in this respect has been quite diverse, revealing a deeper ambivalence in its jurisprudence towards measures that interfere with a person’s legal capacity in the form of partial or plenary guardianship. Finally, the last part looks more closely at some of the recent changes in the Court’s procedure, and in particular the ongoing move to tighten as well as enforce more strictly the admissibility criteria for individual petitions, likely to have a disproportionate impact on disabled applicants.

European Court delivers landmark judgment in disability discrimination case

On 22 March 2016, the European Court of Human Rights delivered a significant judgment in the case Guberina v. Croatia, concerning the discriminatory application of legal provisions in the area of taxation. The applicant in the case was the father of a severely disabled child, who used to live on the third floor of an apartment building that was inaccessible, due to lacking an elevator. Considering how difficult access to the building was, the applicant and his family sold the flat and bought a house that was fully accessible. 

The applicant requested to be exempted from paying the tax normally applicable to the purchase of a new property. He relied on a legal provision in Croatian law that granted such exemptions to those who bought a new property in order to solve their “housing needs”, in the sense that they did not already own a property with “basic infrastructure” and that “satisfied hygiene and technical requirements.” The applicant argued that since his old flat was inaccessible, it did not satisfy his family’s “housing needs” and that accessibility was a feature of “basic infrastructure.” However, national authorities and courts decided that the old flat possessed all basic infrastructure features and summarily dismissed the applicant’s request, without considering his son’s particular circumstances.

To start with, the European Court of Human Rights addressed the question of whether the applicant could claim discrimination based on his son’s disability. The Court clarified, for the first time in its jurisprudence, that “the alleged discriminatory treatment of the applicant on account of the disability of his child, with whom he has close personal links and for whom he provides care, is a form of disability based discrimination covered by Article 14 of the Convention.”

The Court agreed with the applicant in that accessibility was an element of basic infrastructure. In doing so, it highlighted the importance of accessibility to people with disabilities as a key to unlocking access to other fundamental rights:

“[lack of accessibility] severely impaired [the applicant’s] son’s mobility and consequently threatened his personal development and the ability to reach his maximum potential, making it extremely difficult for him to fully participate in the community and children’s educative, cultural and social activities. The absence of a lift must have impeded the quality of living of the applicant’s family and in particular his son to a similar extent that an able-bodied person would experience by, for example, having a flat on the third floor of a residential building without appropriate access to it or by having an impaired access to the relevant public utilities.”

The Court held that the authorities interpreted the meaning of “basic infrastructure" too restrictively, failing to take into account the specific needs of the applicant and his family. This was all the more so as Croatia was a party to the Convention on the Rights of Persons with Disabilities (CRPD), and therefore Croatian authorities were under an obligation to take into consideration its principles, including “reasonable accommodation, accessibility and non-discrimination against persons with disabilities with regard to their full and equal participation in all aspects of social life.” The Court concluded that there was a breach of Article 14 of the European Convention (prohibition of discrimination) together with Article 1 of its Protocol 1 (right to property).

The Court’s robust approach in Guberina is remarkable, considering its generally conservative position in relation to disability, as well as the fact that housing and taxation are generally seen as areas of privileged State competence. This is the first case in which the Court has affirmed the importance of accessibility in the lives of persons with disabilities, leading to a finding of a breach of the Convention. This is also one of the very few judgments containing a fully-fledged argumentation under Art. 14 of the Convention prohibiting discrimination, introducing concepts such as ‘discrimination by association’ and ‘indirect discrimination’ for the first time in a disability context.  Finally, the Court’s willingness to rely on the CRPD in order to interpret the States’ obligations under the European Convention is noteworthy. The message that this case sends is that state institutions should actively consider the implications of seemingly neutral legal provisions on the lives of people with disabilities and make the necessary changes accordingly, in order to ensure their social inclusion and avoid discrimination.

The judgment is available at this link.

Vesna Terhaj, a Croatian lawyer, and Constantin Cojocariu, a London-based Romanian lawyer, represented the applicant in his case before the Strasbourg court.

ECtHR transgender rights complaint v. Romania/ Plangere la CEDO impotriva Romaniei privind drepturile persoanelor transgender

Finished and sent last gasp application against Romania to the European Court of Human Rights, on behalf of a transgender person complaining about the absence of adequate procedures for legal gender recognition and about being forced to undergo gender reassignment surgery. In Romania, transgender persons need to go to court to obtain documents that correctly identify their gender identity, but, with rules that are confusing and patchy, the procedure is a lottery - lengthy, arbitrary and humiliating. This presumably is the first transgender rights complaint against Romania at the ECtHR and others will follow.

Am expediat, pe ultima suta de metri inainte de sarbatori, o plangere impotriva Romaniei la CEDO privind lipsa unei proceduri adecvate pentru recunoasterea juridica a identitatii de gen precum si impotriva cerintei abuzive a efectuarii operatiei chirurgicale de reatribuire a sexului. In Romania, regulile in domeniu sunt confuze si lacunare, iar procedura in fata instantelor functioneaza ca o loterie - de lunga durata, traumatizanta si arbitrara. Aceasta este probabil prima plangere impotriva Romaniei la CEDO privind drepturile persoanelor transgender, altele probabil ca vor urma.

Analiza critica a proiectului de lege "privind infiintarea mecanismelor prevazute de Conventia privind drepturile persoanelor cu dizabilitati"

Centrul de Resurse Juridice (CRJ) sprijina un proiect de lege “privind infiintarea mecanismelor prevazute de Conventia privind drepturile persoanelor cu dizabilitati” (“proiectul de lege”) aflat pe ordinea de zi a Senatului. Traseul legislativ al proiectului de lege, inclusiv forma initiatorului si expunerea de motive, sunt vizible AICI. CRJ, in colaborare cu Centrul de investigatii media, au realizat o campanie de sustinere a acestui proiect intitulata “Lagarele dintre noi” care include o caravana fotografica, o pagina Facebook, o petitie, cat si un program pentru jurnalisti dispusi sa scrie despre acest subiect. In acest memoriu imi propun un inceput de analiza critica a proiectului de lege, avand in vedere lipsa unei dezbateri substantiale atat la momentul redactarii sale, cat si pe traseul sau parlamentar, dar si miza sa covarsitoare pentru persoanele cu dizabilitati din institutii si din comunitate.

Voi examina pentru inceput geneza si temeiul legal al acestui proiect de lege. El este similar unor proiecte mai vechi care vizau intemeierea mecanismului preventiv impotriva torturii conform Protocolului Optional al Conventiei ONU impotriva Torturii (OPCAT), sprijinit de o coalitie ceva mai diversa de organizatii neguvernmentale si care priveau toate locurile de detentie, nu numai institutiile rezidentiale pentru persoane cu dizabilitati. O data ce Guvernul a optat sa incredinteze functia de monitorizare Avocatului Poporului (AP), aceste proiecte de lege au devenit caduce. CRJ a reimpachetat proiectul existent si a revendicat ca temei legal functia de monitorizare conform Art 33§2 al Conventiei ONU pentru Drepturile Persoanelor cu Dizabilitati (CRPD), un artificiu care a servit ca pretext pentru a ignora noile realitati si a continua campania pe spatele/in beneficiul persoanelor cu dizabilitati. Art. 33 CRPD impune Statelor Parti sa intemeieze o structura complexa de monitorizare a obligatiilor ce le revin, care include “puncte focale” si unul sau mai multe mecanisme independente.

Proiectul de lege pretinde ca satisface in intregime obligatiile ce reies din Art. 33§2 (evident chiar din titlu: “Lege privind infiintarea mecanimselor prevazute de CRPD”). Cu toate acestea,  persoanele inchise in institutii sunt doar unul din grupurile vizate de CRPD, iar monitorizarea locurilor de detentie doar o parte din obligatiile ce le incumba statelor sub CRPD. Prin urmare, mecanismul preconizat nu satisface cerintele Art. 33§2 CRPD. Pe de o parte, statul roman a incredintat deja functia de monitorizare IRDO, o organizatie fantoma care ii este aservita. Pe de alta parte, detaliile arhitecturii de monitorizare la nivel national a obligatiilor derivate din CRPD nu pot fi stabilite decat in urma unui proces de negociere cu toate entitatile relevante, in principal persoanele cu dizabilitati insele. Ori proiectul de lege nu a fost rezultatul unor dezbateri inclusive, ci impus de un singur ONG care nu are in componenta persoane cu dizabilitati, prezentand riscul compromiterii pe termen lung a implementarii CRPD in Romania.

Nu imi propun aici o analiza pe articole, care altfel nu ar fi lipsita de interes. Cu toate acestea, exista cel putin doua prevederi care ridica probleme aditionale de legalitate.

Proiectul de lege jongleaza in mod inacceptabil cu notiune de “reprezentare”  (sau, dupa caz, ”calitate procesuala activa”) care s-a dovedit a fi foarte controversata in literatura de specialitate si practica din alte tari. Indeosebi, Art. 4§2 preia aproape literal limbajul §161 al hotararii CEDO Campeanu v Romania, conferind calitate procesuala activa organizatiilor neguvernamentale cu scopul de a furniza reprezentare independenta persoanelor cu dizabilitati in fata unei instante sau a oricarui organism independent. Proiectul de lege falsifica intelesul hotararii Campeanu, de la care se revendica conform expunerii de motive, sugerand ca implicarea organizatiilor neguvernamentale epuizeaza obligatia de asigura reprezentare ‘independenta’ rezidentilor din institutii. De fapt, CEDO nu se refera decat in subsidiar si in anumite circumstante bine delimitate la organizatiile neguvernamentale, atunci cand statul nu asigura o modalitate adecvata de asistenta juridica persoanelor din institutii. Art. 4§2 permite organizatiilor neguvernmentale sa “reprezinte” victimele abuzurilor, dar omite sa raspunda la intrebari esentiale precum – ce califica ONG-urile sa reprezinte victimele? In ce consta ‘reprezentarea’ – substituire, suport sau ambele? Cine verifica standardele activitatii de reprezentare? Este necesar consimtamantul ‘beneficiarului’? Ce se intampla daca persoana in cauza nu are capacitatea de a consimti? Cum poate persoana contesta interventia sau prestatia ‘reprezentantului’? samd. Aceste intrebari nu sunt pur teoretice ci dimpotriva au o insemnatate practica covarsitoare.  Mai mult decat atat, Art. 12(i) confera mecanismului insusi “calitatea procesuala activa in apararea drepturilor si intereselor legitime” calificata insa de precizarea introductiva conform careia aceasta functie este alocata in “scopul indeplinirii atributiilor de monitorizare.” Aceasta prevedere plaseaza mecanismul intr-un evident si periculos conflict de rol, avand in vedere atributiile cuprinzatare ce ii sunt acordate (de ex. verifica legalitatea prezentei persoanelor cu dizabilitati in institutii). In sfarsit, intrebarile de mai sus privind calitatea activitatii de reprezentare se aplica mutatis mutandis si mecanismului. Fiind excesiv de vagi, potential contradictorii si necorelate cu dispozitiile privind accesul la justitie al persoanelor cu dizabilitati din alte legi, apreciez ca aceste prevederi sunt contrare Art. 6 CEDO si Art. 13 CRPD. De asemenea, consider riscul real ca acest proiect de lege sa compromita potentialul de reforma al hotararii Campeanu v Romania un afront personal, avand in vedere cat am muncit in acest caz.

Proiectul de lege simplifica impermisibil chestiunile spinoase legate de calificarea unei situatii drept ‘privare de libertate.’ Mecanismul de monitorizare isi propune sa “verifice legalitatea prezentei persoanelor cu dizabilitati” in institutiile vizate de lege (Art. 4§1(c)), indiferent ca este vorba de institutii de protectie sociala sau de spitale psihiatrice, cu regimuri juridice diferite. Indeosebi ipoteza plasamentului in institutii de ocrotire sociala, eventual cu permisiunea tutorelui interzisului, care nu este considerata indeobste ca fiind privativa de libertate potrivit dreptului intern ridica probleme speciale. Care este temeiul juridic pentru interventia mecanismului? Daca este vorba de dreptul intern, lipsit de garantii impotriva detentiei arbitrare, atunci mecanismul nu ar face decat sa acopere o ilegalitate, consolidand status-quo-ul. Daca este vorba de dreptul international, concluzia care se impune este ca mecanismul se substituie in fapt controlului judiciar obligatoriu potrivit Art. 5§4 CEDO. Lasand la o parte chestiunea de a sti daca mecanismul are un caracter judiciar satisfacand conditiile CEDO (nu are), este intr-adevar in interesul persoanelor cu dizabilitati sa incredintam verificarea legalitatii detentiei in institutii unei entitati administrative, fie ea 'independenta'? Daca un astfel de mecanism trece eu voi fi primul care voi contesta legalitatea sa din perspectiva Art. 5 CEDO. De remarcat si faptul ca proiectul de lege este contradictoriu in relatia sa cu CRPD – pe de o parte se legitimeaza prin apelul la aceasta conventie, pe de alta parte se aplica persoanelor cu dizabilitati aflate in locuri inchise. Astfel proiectul omite faptul ca CRPD nu permite detentia bazata pe criteriul dizabilitatii, acoperind in mod potential o ilegalitate. Detentia intr-o institutie rezervata persoanelor cu dizabilitati este ilegala ab initio, prin urmare operatiunea de verificare a legalitatii acestei situatii este lipsita de sens.

Faciliteaza cu adevarat acest mecanism accesul la justitie a persoanelor cu dizabilitati, asa cum pretind promotorii sai? In cel mai bun caz, acest mecanism va forma o interfata relativ prietenoasa intre persoanele din institutii si sistemul de justitie. Eu sunt pesimist din motivele enumerate mai sus, insa si in aceasta situatie trebuie amintit faptul ca in ultima instanta responsabilitatea de a cerceta si pedepsi abuzurile din institutii revine parchetelor si instantelor. Ori eu nu cunosc nici macar un singur caz in care o instanta sa fi pedepsit vreunul din sutele de abuzuri de o gravitate exceptionala din institutii care au ajuns in atentia presei in ultimii 10-20 de ani. Aceasta problema subzista si nu va disparea, dar este, inca o data, trecuta cu vederea de promotorii legii. In cel mai rau caz, dar, in opinia mea, si cel mai probabil, mecanismul se va transforma intr-o alta bucla in sistem, unde doleantele legitime ale persoanelor cu dizabilitati se vor pierde sau vor fi neutralizate, servind ca alibi pentru pastrarea status-quo-ului si deresponsabilizand si mai mult instantele din pozitia lor de forum legitim si exclusiv de rezolvare a chestiunilor legate de astfel de abuzuri grave.

Initiatorii legii supraestimeaza in mod oportunist sansele crearii unui mecanism cu adevarat independent cu mandat de supraveghere a respectarii drepturilor omului in Romania. Este un fapt incontestabil ca nu avem nici o institutie independenta/autonoma in Romania care sa se conformeze cu Principiile de la Paris si care sa fie recunoscuta ca atare. CNCD-ul si AP-ul, desi teoretic independente, sunt in realitate entitati ineficiente si colonizate de stat. Factorii de presiune care sa asigure implementarea adecvata a legii sunt relativ nesemnificativi: CRPD nu dispune de nici un instrument coercitiv pentru a asigura socializarea statelor recalcitrante, forta politica a persoanelor cu dizabilitati in genere, si a celor din institutii in special, este inexistenta, capacitatea de influenta a societatii civile implicate in domeniu este  foarte limitata. Tocmai din acest motiv, persoanele cu dizabilitati ar trebui sa se alinieze cu grupuri si aliante mai cuprinzatoare ale caror interese coincid – pacientii, utilizatorii de servicii sociale etc. In aceste conditii, riscul ca acest proiect de lege sa fie deturnat creand un alt mecanism aservit statului este major si nu poate fi ignorat.

Mecanismul preconizat dubleaza atributiile unor institutii existente. Am in vedere in principal AP, care a preluat functia de monitorizare a locurilor de detentie in baza OPCAT. AP a inceput recent activitatea de monitorizare, cu echipe mixte care includ reprezentanti ai societatii civile si asociatiilor profesionale cu atributii in domeniu, vizitand intre altele stabilimente care gazduiesc persoane cu dizabilitati si publicand rapoarte cel putin decente. Desigur, subzista in continuare dubii rezonabile cu privire la modul in care AP isi duce la indeplinire mandatul, dar in acelasi timp este incontestabil faptul ca ei exercita functii de monitorizare mai mult sau mai putin identice cu cele ale mecanismului preconizat, ca a fost recunoscut ca atare de diverse institutii internationale incluzand Comitetul impotriva Torturii (CAT) si ca beneficiaza, cel putin pe hartie, de garantii de independenta institutionala. CNCD-ul are competenta teoretica de a primi plangeri din partea persoanelor cu dizabilitati si de a efectua investigatii in institutii, chiar daca in practica activitatea lor in acest domeniu este nesemnificativa. Inspectia Sociala, organism subordonat Guvernului, monitorizeaza calitatea serviciilor sociale, inclusiv institutiile rezidentiale pentru persoane cu dizabilitati. Infiintarea unui nou mecanism de monitorizare apare ca fiind problematica in conditiile in care exista deja o increngatura de institutii cu atributii similare. Este necesara mai intai clarificarea relatiilor intre aceste mecanisme si eventualelor conflictele de competenta, urmarindu-se in acelasi timp alocarea rationala a unor resurse bugetare finite, avand in vedere si faptul ca ca acest sector sufera deja de subfinantare/management financiar deficitar. Chestiunea suprapunerii de atributii a fost ridicata in mod repetat in dezbaterile din Parlament dar nu a fost elucidata niciodata de suporterii proiectului de lege. Mai mult decat atat, ostilitatea manifesta a CRJ fata de AP sugereaza teama de a pierde un program lucrativ si o clientela captiva si docila, respectiv persoanele inchise in institutii.

Infiintarea unui mecanism dedicat in mod special locurilor inchise pentru persoanele cu dizabilitati este o eroare tactica majora, care contravine ethosului egalitar si inclusiv al CRPD. Aceasta pentru ca proiectul de lege ar crea o alta structura segregata dedicata special persoanelor cu dizabilitati. In loc, aceasta functie ar trebui sa fie incredintata unei institutii inclusive de monitorizare, fie ca aceasta ar viza calitatea serviciilor sociale, locurile de detentie in genere, calitatea actului medical etc. Crearea unei alte structuri separate consolideaza si legitimeaza sistemul institutional segregat. In plus, se creaza astfel inca un obstacol in calea dezinstitutionalizarii, din moment ce acest deziderat contravine mandatului mecanismului de monitorizare, care are ca premiza prezervarea sistemului institutional (mecanismul monitorizeza, nu desfiinteaza sistemul).

Folosind imagini grafice si cifre brute care denota dimensiunea fenomenului violentei institutionalizate impotriva persoanelor cu dizabilitati din locuri inchise, campania Lagarele dintre noi a starnit, pe buna dreptate, indignarea multor cetateni. CRJ a deturnat energia creata in urma acestei campanii catre petitia adresata Parlamentului pentru adoptarea proiectului de lege. Daca nimeni nu contesta gravitatea problemei descrise, nu rezulta de nicaieri ca mecanismul este solutia optima. Campania “Lagarele dintre noi” a supraestimat in mod constant capacitatea acestui mecanism de a rezolva problemele majore din sistemul institutional, inducandu-si astfel in eroare suporterii si publicul. Unul din sloganele campaniei “Semneaza petitia si elibereaza-i din lagare” este un exemplu elocvent in acest sens, avand in vedere lipsa completa de realism a acestei viziuni. Alte mesaje alese la intamplare contin fracturi logice evidente, portretizand mecanismul ca un panaceu la toate problemele pe care le intampina nefericitii din institutii:

 

Astfel, proiectul de lege oculteaza problemele reale ale rezidentilor din institutii, incluzand sistemul institutional de ingrijire si tratament insusi, lipsa dezinstitutionalizarii (care nu este mentionata nici macar o singura data in textul proiectului), lipsa suportului pentru traiul in comunitate, stereotipuri si stigma larg impartasite in imaginarul popular, un sistem care privilegiaza interdictia ca metoda de ‘protectie’ a persoanelor cu dizablitati etc. Distorsionand realitatea problemelor din institutii, proiectul de lege si campania aferenta compromite sansele unei reforme serioase a sistemului.

In realitate, justificarea proiectului de lege nu se regaseste in nevoile reale ale persoanelor cu dizabilitati, ci in interesele tranzitorii ale CRJ si abilitatile staffului acesteia. Utilizatorii si supravietuitorii sistemului psihiatric si de asistenta sociala nu au fost consultati si nu sunt implicati in campanie, persoanele cu dizabilitati apar in materialele de campanie exclusiv ca victime anonime si neputincioase, materialele de presa aferente sunt excesiv de medicalizate (vezi de exemplu articolul cu titlul neverosimil “Condamnati la nebunie”), procesul de consultare care este de esenta CRPD-ului nu a fost niciodata realizat cu adevarat, criticii sunt condamnati ca retrograzi si trecuti sub tacere. Aceste neajunsuri sunt cu atat mai grave cu cat CRJ si asociatii ei sunt total nereprezentativi pentru segmentul de populatie pe care pretind ca il reprezinta. Lipsa de reprezentativitate acutizeaza gravitatea sustinerilor exagerate privind natura si potentialul mecanismului, dar si lipsa unui model de tragere la raspundere a CRJ in cazul probabil in care mecanismul se va dovedi o greseala grava. 

In concluzie, proiectul de lege este deficitar din mai multe motive. Unu, proiectul de lege incalca Art. 33§2 CRPD, cu consecinte care se vor resfrange asupra tuturor persoanelor cu dizabilitati din Romania, nu numai cele din institutii. Doi, include prevederi foarte problematice care au potentialul de a compromite garantiile impotriva detentiei arbitrare si pentru asigurarea accesului la justitie conform CEDO si CRPD. Trei, denatureaza continutul hotararii Campeanu v Romania si compromite potentialul ei de reforma. Patru, proiectul de lege implica riscul real al crearii unui alt mecanism ineficace care conserva status-quo-ul si derobeaza parchetele si instantele de obligatiile pe care le au catre persoanele cu dizabilitati. Cinci, atributiile mecanismului preconizat se suprapun cu cele ale altor institutii si agentii guvernamentale, cu potential real de risipa si confuzie. Sase, crearea unui alt mecanism separat dedicat in exclusivitate persoanelor cu dizabilitati consolideaza sistemul institutional de ingrijire si tratement. Sapte, promotorii proiectului de lege au indus in eroare publicul cu privire la natura mecanismului propus, supraestimand cu rea credinta capacitatea sa de a rezolva problemele din sistem. Mai mult decat atat, atentia exclusiva asupra mecanismului compromite posibilitatea diagnosticarii realiste a problemelor din sistem, si implicit, sansele unei reforme reale in viitorul apropiat. In ultimul rand, proiectul de lege sufera fundamental prin lipsa implicarii persoanelor afectate direct, precum si prin imagistica folosita, a caror protagonisti sunt persoane invizibile, neputincioase si dependente, de natura a perpetua sterotipurile populare si a compromite reintegrarea lor in societate. Din moment ce contradictiile si problemele proiectului sunt imposibil de rectificat, solicit retragerea de urgenta a proiectului de pe ordinea de zi a Senatului. 

Constantin Cojocariu este avocat cu expertiza recunoscuta pe plan international in drepturile persoanelor cu dizabilitati. A reprezentat reclamantii in numeroase cauze importante la CEDO impotriva mai multor tari, inclusiv Campeanu impotriva Romaniei. Ultima sa publicatie de specialitate este "Hit and Miss: Procedural accommodations of applicants with mental disabilities to the European Court of Human Rights," in "Research Companion on Disability Law," Ashgate, 2015 (in curs de aparitie). Constantin are un LLM in Human Rights de la Universitatea Central Europeana, Budapesta.

Short statement on the publication of decision in Gherghina v. Romania case

The European Court of Human Rights published today, rather unexpectedly, the judgment in the Grand Chamber case Gherghina v Romania, in which I represented the applicant, concerning the lack of accessibility and failure to provide reasonable accommodation to a wheelchair-using student. 

Unfortunately, the Court rejected our arguments to the effect that Romania lacks effective remedies allowing people with disabilities the chance to challenge non-compliance with accessibility duties. Accordingly, the Court declared the case inadmissible for failure to exhaust domestic remedies. 

While this is disheartening, I can only hope that on another day, the Court will find the resources to look beyond the surface and connect to the realities of being disabled in Romania, requiring a less formalistic approach, more attuned to the universal values that the Convention is supposed to protect. More detailed comments to follow.

The decision is available here.